† SOFRONIE


Din mila lui Dumnezeu Episcop al Eparhiei Ortodoxe Române a Oradiei,

Iubitului cler, cinului monahal, dreptmăritorilor creştini şi creştine de sub omoforul nostru, har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos, iar de la noi iubire şi îmbrăţişare în Duhul Sfânt.


Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Pe cât de plină de măreţie este slava lui Dumnezeu , pe atât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se Fiul Omului, pentru ca pe Om să-l întoarcă din moarte pentru păcate, la viaţa în Dumnezeu. Noi toţi, urmaşii lui Adam, Omul creat de Dumnezeu, dar neascultător faţă de Creatorul său, prin Dumnezeul înomenit, Iisus Hristos Domnul, prin jertfa şi moartea Sa pe lemnul crucii, urmată de înviere, primim şansa îndreptării, după cuvântul Apostolului Neamurilor către Romani, cu privire la Hristos: „S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25).
S-au întâmplat toate, conform Scripturilor, pentru că Dumnezeu nu putea rămâne indiferent la suferinţele umanităţii create de El şi ajunse, prin neascultare, în robia păcatului şi a consecinţei acestuia, moartea. Dumnezeul Cel viu, Care are viaţa în Sine şi a împărtăşit-o Omului creat de El prin Cuvântul Său, a văzut, după ce a creat totul, înainte de căderea primilor oameni, că „toate câte a făcut erau bune foarte” (Facere 1, 31). Şi totuşi, înmulţindu-se răutatea fără măsură, iar inimile oamenilor întorcându-se mai mult „la rău în toate zilele” (Facere 6, 5), a ajuns Dumnezeu să-I pară rău şi „S-a căit că a făcut pe om pe pământ” (Facere 6, 6). A urmat Potopul.
Hotărâse, însă, Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru, ca Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, împreună-veşnic cu Tatăl şi cu Duhul, să Se înomenească, pentru ca Dumnezeu-Omul să-Şi ia asupră-Şi păcatele lumii, să moară „pentru păcatele noastre, după Scripturi” (I Corinteni 15, 3). „Şi a fost îngropat şi…a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Corinteni 15, 4). Dumnezeu-Omul, Hristosul, Iisus Mântuitorul S-a smerit pentru noi, dezbrăcând slava dumnezeiască pentru chipul umilinţei. Aşa L-au cunoscut ucenicii Săi, iar unul dintre ei, mai înainte ca Domnul să Se schimbe la faţă în Muntele Taborului, strălucind în slava dumnezeirii Sale, unul dintre apostoli – Simon-Petru – L-a recunoscut şi a mărturisit despre El: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16).
După Schimbarea la Faţă, Domnul a mers spre Patima Sa cea de bunăvoie, prin ascultare totală, până la moarte, de Tatăl Cel din ceruri. Acelaşi ucenic, Petru, la vremea ispitei, după ce Învăţătorul fusese prins, s-a lepădat de El. După Înviere, Mântuitorul îl reaşează în demnitatea de păstor, iar Apostolul, în prima sa epistolă sobornicească, arată lămurit rostul pentru care Hristos a venit, a pătimit, a murit şi a înviat: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii” (I Petru 2, 24). Doamne, „mulţumim Ţie pentru slava Ta cea mare”.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Hristos a venit pentru a împăca lumea, pentru a o uşura de păcate, pentru a-i dărui viaţă, viaţă din belşug. A pătimit pentru noi, ca noi să nu rămânem în robia păcatului. El, Cel Atotputernic, Pantocratorul, a sărăcit, ca noi să ne îmbogăţim în viaţa dumnezeiască cea după har. A suferit toate ca noi să nu mai suferim. A răbdat, a tăcut, nu a ripostat, deşi avea la dispoziţie oştirile îngereşti. Nu a recurs la puterea Sa dumnezeiască. A murit. Pentru noi, răstignind pe Cruce păcatele noastre şi ducând în mormânt poverile noastre. După trei zile a înviat şi S-a arătat multora, până la Înălţarea Sa la Cer, de unde, de la dreapta slavei Tatălui, Îl aşteptăm să Se întoarcă întru mărire, pentru a împărăţi.
Pe El L-au văzut, mai înainte de a veni, proorocii. Isaia, marele profet mesianic, în capitolul 53 al cărţii profeţiei sale, Îl prezintă ca Cel „străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53, 5). Iar cea mai frumoasă, prin măreţia dezarmantă a simplităţii sale şi a puterii de sugestie a jertfei supreme, este imaginea Mielului: „chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).
Cuvintele profetice de mai sus sunt folosite de preot în taina Sfântului Altar, la rânduiala proscomidiei, adică la pregătirea darurilor de pâine şi vin pentru Sfânta Liturghie şi anume: atunci când, din cea dintâi dintre cele cinci prescuri, scoate partea numită Agneţ (în traducere Miel), care are pecetea pe care sunt scrise iniţialele IS HS NI KA (adică Iisus Hristos învinge). Preotul repetă cuvintele Proorocului Isaia, la primele două înfigeri ale copiei (suliţa mică rituală) în prescură: „Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus” (în partea dreaptă a prescurii) „Şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (în partea stângă), pentru ca, la junghierea (tăierea) părţii Agneţ, scoasă din prima prescură, să rostească: „Se junghie (Se jertfeşte) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii”.
Ultimul profet, Înaintemergătorul Domnului (Prodromul), Sfântul Ioan Botezătorul, Îl recunoaşte pe Mielul lui Dumnezeu în Iisus Hristos, Cel ce vine să primească de la el, Ioan, botezul în apele Iordanului: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Acesta este scopul pentru care a venit Mielul – ridicarea păcatelor – după cum ne scrie Sfântul Ioan Teologul (Cuvântătorul de Dumnezeu), în cea dintâi epistolă sobornicească a sa: „El S-a arătat ca să ridice păcatele, şi păcat în El nu este” (I Ioan 3, 5). El, Cel nevinovat, Mielul, pironeşte pe Cruce păcatele noastre. El, Cel neprihănit, Mieluşelul lui Dumnezeu, omoară păcatele lumii, le nimiceşte, prin jertfa Sa mântuitoare. „Doamne, Dumnezeule, Mieluşelul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cel ce ridici păcatul lumii, miluieşte-ne pe noi, Cel ce ridici păcatele lumii”.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Jertfa Mântuitorului, suferinţa şi îndelunga Sa răbdare, în tăcere şi demnitate, sunt parte strălucitoare a tezaurului Bisericii. Deşi poate părea paradoxal, nu întâmplător (nimic nu este la voia întâmplării) am folosit cuvântul strălucitoare legat de jertfă. Este vorba despre strălucirea slavei dumnezeieşti, slava ţâşnind din umanitatea înviată a lui Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, în a Cărui persoană sunt unite în chip „neamestecat, neschimbat, fără împărţire şi fără despărţire”  cele două firi: dumnezeiască şi omenească. Umanitatea lui Hristos este îndumnezeită. Prin har, firea noastră se poate îndumnezei, se poate desăvârşi, se poate uni cu Dumnezeu, prin energiile dumnezeieşti, necreate. Pe aceasta au căutat-o Sfinţii. Pe aceasta s-o căutăm şi noi!
Dar până a ajunge acolo e nevoie de urcuşul duhovnicesc, de înaintarea pe Scara ce duce la Cer, Scara virtuţilor, Scara raiului. Urcuşul e anevoios, începe cu despătimirea, cu dezbrăcarea de omul cel vechi şi neascultător, rob al păcatului, şi îmbrăcarea în Omul cel nou, în Hristos, prin har, prin rugăciune, prin smerenie, prin părăsirea păcatului. Drumul e lung, greu, îngust, plin de obstacole. Dar nu suntem singuri. Împreună cu noi, în rugăciune, stă umanitatea sfinţită, Sfinţii lui Dumnezeu, cei ce s-au luptat şi au fost încununaţi de Mielul, în sângele Căruia şi-au spălat hainele (Apocalipsa 7, 14). Ei sunt Biserica triumfătoare. Iar drumul nostru către ei, cei din jurul Mielului, se numeşte: urcuş spre Înviere, după profeticele cuvinte ale Părintelui Cleopa de la Sihăstria.
Iar nouă, acum, nu ne rămâne decât să înţelegem cum să ne purtăm mai departe crucea, în urcuşul pe Golgota, urcuş spre cer, în tăcere, demnitate, asumându-ne propria jertfă, incomparabilă cu cea a Mielului lui Dumnezeu, Care, oricum, ne ajută în propriul nostru drum al crucii. Astfel călătoreşte Biserica luptătoare prin lume, purtându-şi fiecare creştin crucea şi lăsându-şi inima străpunsă de crucile semenilor, la fel cum inima Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost străpunsă de Crucea Fiului Ei, în care sunt cuprinse şi crucile noastre, sabia ce trece prin sufletul Maicii Domnului (Luca 2, 35). Şi până când nădăjduim să vedem şi să ne bucurăm de propria noastră înviere, să strigăm cu toţii, mărturisind cu curaj credinţa noastră:

Hristos a înviat!




Al vostru, al tuturor,
smerit rugător şi umil slujitor,

† SOFRONIE
Episcopul Oradiei