Locaţia curentă este: Prima pagină / Ierarh / Scrisori Pastorale / Scrisori Pastorale 2009 / Scrisoare Pastorală la Odovania praznicului Învierii Domnului 2009

Scrisoare Pastorală la Odovania praznicului Învierii Domnului 2009

 

† SOFRONIE

Din mila Preasfintei Treimi 
Episcopul dreptmăritor al Oradiei Mari,


Preacucernicului cler de mir, Preacuviosului cin monahal şi Iubitorului de Hristos popor din de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română a Oradiei, har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru înviat, preamărit şi înălţat în dreapta Tatălui, iar de la noi fericită îmbrăţişare în Duhul Sfânt.

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Hristos S-a înălţat!
Adevărat S-a înălţat!

Iubit popor al lui Dumnezeu,


Încă din vechime, Domnul i-a poruncit lui Moise zicând: „să-Mi faci locaş sfânt” (Ieşirea 25, 8)! Şi înaintaşii noştri în credinţă au înălţat Domnului, mai întâi cortul chivotului legii, iar apoi Templul din Ierusalim. Astfel, Psalmistul David „s-a jurat Domnului şi a făgăduit Dumnezeului lui Iacob: nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob”. (Psalmul 131, 2-5)
Şi pentru că David „n-a putut să înalţe casă numelui Domnului Dumnezeului său, din pricina războaielor cu popoarele dimprejur” (III Regi 5, 3), fiul său, Înţeleptul Solomon a împlinit  făgăduinţa tatălui său David, adeverind Cuvântul Domnului: „Fiul tău, pe care Eu îl voi pune în locul tău pe tron, acela va zidi templu numelui Meu”. (III Regi 5, 5) „Iar în anul patru sute optzeci, după ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în al patrulea an al domniei lui Solomon peste Israel, în luna Zif, care este a doua lună a anului, a început el să zidească templul Domnului”. (III Regi 6, 1) „Şi a zidit Solomon templul şi l-a terminat”. (III Regi 6, 14) „Iar în anul al unsprezecelea, în luna Bul, care este luna a opta, a terminat el templul, cu toate părţile lui şi după toate rânduielile lor; aşa că l-a zidit în şapte ani”. (III Regi 6, 38) Iar la sfinţirea templului, Solomon s-a rugat Domnului: „să-Ţi fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la templul acesta… să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta… să asculţi din locul şederii Tale cel din ceruri, să asculţi şi să miluieşti”. (III Regi 8, 29-30)
Urmând pilda din vechime, înspre noi, în legea harului, poporul cel nou, numit cu numele lui Hristos, a înălţat în tot pământul, din antichitatea creştină până azi, locaşuri sfinte, întru preamărirea Preasfintei Treimi, ca mulţumire pentru lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, ca prilej de mărturisire înaintea lumii întregi a morţii şi învierii lui Hristos, ca arătare a nădejdii venirii Împărăţiei cerurilor, ca desfătare întru lumina veşnică a Dumnezeu-omului, ca biruinţă a iubirii dumnezeieşti asupra tuturor răutăţilor, suferinţelor, iadului şi morţii.


Cinstiţi martori ai Învierii lui Hristos,


Toate au fost cu putinţă, prin dragostea şi însufleţirea primelor generaţii creştine, care „aveau toate de obşte” (Fapte 2, 44), încât „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32) şi, bineînţeles, pilda lor a fost urmată de generaţiile de după ei.
În felul acesta, prin dăruirea şi jertfelnicia creştinilor, au fost înălţate Noile Sioane, a căror frumuseţe nepieritoare le-a înscris pentru totdeauna în memoria culturală a omenirii, ca preţioase documente în piatră, pământ sau lemn, ale dragostei Preasfintei Treimi către neamul urmaşilor lui Adam, ca semn al unicităţii şi veşniciei creştinismului, ca dovadă a vredniciei, fineţei spirituale şi aristocraţiei duhovniceşti ale ctitorilor, indiferent de originea lor gentilică, de provenienţa socială sau de timpul şi locul în care L-au mărturisit, prin fapte şi rugăciuni „împietrite”, înaripate în arhitecturi măiestre, pe Dumnezeul Care S-a înomenit, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască, prin har.
Harul creator i-a însufleţit pe noii Beţaleel şi Hiram, spre a zidi locaş împodobit şi preaînfrumuseţat Dumnezeului Celui Viu. Aşa s-au întemeiat bazilicile şi rotondele paleocreştine, la Ierusalim, Roma, Tesalonic, Alexandria, Antiohia. Şi astăzi mărturisesc înaintea lumii, în rugăciuni tăcute, încleştate în piatră: bazilicile Naşterii Domnului din Betleem, a Sfântului Mormânt din Ierusalim, a Sfintei Maria-Mare, a Sfintei Sabina de pe Aventin şi a Sfântului Pavel din Afara Zidurilor, la Roma, a Fecioarei Ahiropiitos (Acheiropoietos) şi a Sfântului Dimitrie din Tesalonic, precum şi marile rotonde romane – a Sfântului Ştefan şi a Sfintei Constanţa, fiica Sfântului Constantin – sau cea tesaloniceană a Sfântului Gheorghe, pentru a aminti doar câteva din străvechile catedrale, multe construite la iniţiativa Sfintei Împărătese Elena, mama Sfântului Constantin, dezrobitorul creştinilor.
Şi dacă după Edictul de la Mediolanum, din 313, religia iubirii s-a răspândit cu şi mai mult elan misionar, este meritul marilor împăraţi creştini de a fi ridicat arta construirii catedralelor la dimensiuni nemaiîntâlnite, greu egalate ulterior, înscriindu-le în istoria artei universale, ca repere pentru toate veacurile ce vor veni. În acest mod a apărut arta bizantină, de la ale cărei tipare se revendică şi arta religioasă a romanităţii orientale şi, implicit, arhitectura, pictura şi artele decorative din spaţiul cultural românesc. De la Sfânta Sofia, monumentala Catedrală constantinopolitană a Marelui Justinian, care, la terminarea lucrului a exclamat: „Solomoane, te-am întrecut!”, au ţâşnit, în întregul teritoriu al Împărăţiei romane din Răsărit, toate minunile pe care azi le numim bizantine.
De la bazilicile Sfinţilor Vitalie din Ravenna şi Apolinarie din portul Classe al Ravennei, ca şi cea Nouă a Sfântului Apolinarie din Ravenna, la Sfintele Sofii din Tesalonic, Monemvassia, Sardica, Ohrida, Kiev şi Novgorod, de la bazilicile normande bizantine din Sicilia: Monreale, Martorana din Palermo şi Cefalù, la Parigoritissa din Arta, de la Fecioara Pammakaristos, Chora şi Pantocratorul din Constantinopol, la Noua Mânăstire din Chios, Cuviosul Luca din Focida sau Daphni de lângă Atena, de la Mystra şi Sfântul Marcu din Veneţia, la Athos şi Meteore, din Balcani până în Tebaida Septentrionului, din Egipt şi Siria în Caucaz, trecând prin binecuvântata sinteză răsăriteano-apuseană a Ţărilor Române, timpul Catedralelor bizantine bate ca un organism viu, în ciuda tuturor vicisitudinilor şi răutăţilor de tot felul.


Binecuvântaţi ctitori şi binefăcători
ai locaşurilor sfinte,


Poporului nostru, fiindu-i hărăzit să trăiască la întâlnirea Occidentului cu Orientul, i-a fost dat de Providenţă să împlinească şi fericita sinteză dintre cultura latină şi spiritualitatea Bizanţului. Bizanţ după Bizanţ, în inspirata exprimare a marelui Iorga, Ţările Române au înţeles, de la descălecare până în zorii modernităţii, că sunt chemate a realiza cheia de boltă a arhitecturii creştine. Aşa a apărut stilul moldovenesc, al bisericilor ştefaniano-rareşiene, adevărate catedrale ale goticului bizantin: Putna, Voroneţ, Probota sau, mai târziu, Sfântul Ioan cel Nou, Suceviţa, Dragomirna, pentru a enumera doar câteva din cele mai reprezentative, în Ţara Moldovei, şi stilul brâncovenesc, cu pecete renascentistă şi armonii baroce, în Ţara Românească şi Sudul Transilvaniei: Hurezi, Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, Sfântul Nicolae din Făgăraş sau Sâmbăta de Sus.
Şi în restul Ardealului, în Banat, Crişana şi Maramureş, întâlnirea spiritualităţii ortodoxe cu barocul şi neoclasicismul din Apus, a dus la zămislirea unor catedrale ortodoxe de o forţă de expresie şi monumentalitate incontestabile: Adormirea Maicii Domnului de la Lipova, Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeş, Sfântul Nicolae din Jula, Sfinţii Voievozi din Velenţa Oradiei sau Catedrala cu lună din municipiul nostru. Iar din veacul al nouăsprezecelea, trecând prin Marea Unire din 1918 şi înfiinţarea Patriarhiei Române în 1925 şi până în prezent, revendicarea noastră de la tiparele artei aulice a Bizanţului, Roma cea Nouă, a primit noi valenţe. 
Şi Catedrala noastră Episcopală, cu hramul Învierii Domnului, este cuprinsă în efortul ctitoricesc al neamului românesc, în cea mai sănătoasă tradiţie culturală bizantină, reper peste veacuri al civilizaţiei ortodoxe, dovadă netrecătoare că timpul catedralelor nu a trecut şi că hărnicia şi dărnicia celor de acum nu sunt mai prejos ca ale înaintaşilor lor. De altfel, la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe sfinte, ne rugăm pentru „fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori, binefăcători şi miluitori” ai sfintelor locaşuri.
De aceea, Adunarea Eparhială a Sfintei şi de Dumnezeu păzitei Episcopii Ortodoxe Române a Oradiei a hotărât colectarea de fonduri pentru continuarea lucrărilor de construcţie de la noua Catedrală Ortodoxă a Oradiei, aşa cum aţi luat la cunoştinţă din apelul adresat Dumneavoastră în Scrisoarea Pastorală de la Sfintele Paşti. „Strângerea de ajutoare” (I Corinteni 16, 1) „îmbelşugată” (II Corinteni 8, 20), prin care Dumnezeu a împlinit „toată lipsa voastră după bogăţia Sa, cu slavă, întru Hristos Iisus” (Filipeni 4, 19), a arătat, încă o dată, că dania voastră s-a lucrat „din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi”. (Coloseni 3, 23-24) De altfel, Catedrala vă aparţine, este a voastră. Voi şi copiii voştri o veţi moşteni. În ea vă veţi ruga voi, copiii voştri, copiii copiilor voştri şi toţi cei care vor veni după noi.
Şi pentru că aţi dovedit cu prisosinţă că nu aţi dat uitării, după îndemnul Apostolului, „facerea de bine şi întrajutorarea”, ştiind că „astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16), nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc, cu recunoştinţă şi plecăciune adâncă, pentru generozitatea manifestată, adăugând mulţumirilor mele şi pe cele ale Adunării Eparhiale, ale Permanenţei Consiliului Eparhial, precum şi ale marilor Ierarhi ce au strălucit în tronul vlădicesc dreptmăritor al Oradiei Mari, încredinţându-vă că toate rezultatele colectei, din întreaga Eparhie a Oradiei, vor fi publicate atât în periodicele noastre bisericeşti, cât şi la parohii şi mânăstiri, filii şi schituri.
În încheiere, folosind cuvintele apostolice, vă rog: „îmbraţişaţi-vă unul pe altul cu sărutarea dragostei. Pace vouă tuturor, celor întru Hristos Iisus! Amin”. (I Petru 5, 14)
Hristos S-a înălţat!
Şi nouă ne-a dăruit bisericile Sale, chivote ale Împărăţiei netrecătoare.


Al vostru, al tuturor, smerit rugător şi pururea recunoscător,

† SOFRONIE
Episcopul Oradiei