† SOFRONIE

Din darul lui Dumnezeu Episcopul Oradiei, preacucernicului cler de mir, preacuviosului cin monahal şi preaiubitorului de Hristos popor din Sfânta Episcopie Ortodoxă Română a Oradiei, har, binecuvântare şi pace de la Tatăl Atotţiitorul şi de la Fiul lui Dumnezeu Unul-născut, întru Duhul Sfânt, iar de la noi părintească îmbrăţişare în lumina Zilei Învierii.

Hristos a înviat!

Cinstiţi părinţi şi iubiţi fii duhovniceşti,

Ziua Învierii străluceşte în sufletele tuturor credincioşilor creştini, în viaţa şi mărturia tuturor obştilor, comunităţilor creştine, în familii, parohii şi vetre de sihăstrie, în cuprinsul întregii Biserici, una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Recunoaştem cu toţii, în ultimele cuvinte, formularea din Simbolul credinţei niceo-constantinopolitan, Crezul sau Credeul, pe care îl rostim, cu multă evlavie, atât în cultul public, la Dumnezeiasca Liturghie, dar şi la celelalte slujbe, cât şi în rugăciunea personală, acasă, în familie.
Aşa cum este cunoscut, din anunţurile ce se fac încă de la începutul anului calendaristic în biserici, precum şi din calendarele bisericeşti, din predici şi cateheze, din convorbirile cu credincioşii ale slujitorilor Sfintelor Altare şi ale persoanelor afierosite lui Dumnezeu, dar mai ales din mijloacele de comunicare în masă ale Patriarhiei Române şi ale Eparhiilor, parohiilor şi mânăstirilor din cuprinsul ei, televiziunea şi radioul TRINITAS ale Sfintei Patriarhii, cotidianul Lumina al trustului de presă BASILICA al Patriarhiei, din publicaţiile eparhiale şi buletinele parohiale, anul 2010 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al României, ca Anul jubiliar al Crezului ortodox şi al Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Hotărârea sinodală este motivată de împlinirea în 2010 a o mie şase sute optzeci şi cinci de ani de la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din 325 d.Hr. şi o sută douăzeci şi cinci de ani de la recunoaşterea, în 1885, de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, a autocefaliei (conducerii bisericeşti proprii) Bisericii Ortodoxe Române. Deoarece la Niceea, în 325, s-a alcătuit prima parte a Crezului ortodox (primele şapte articole), întregit la Constantinopol, în 381, la cel de-al doilea Sinod ecumenic (prin adăugarea ultimelor cinci articole), la jubileul celor o mie şase sute optzeci şi cinci de ani, creştinătatea ortodoxă aniversează, se bucură şi mulţumeşte Preasfintei Treimi şi celor trei sute optsprezece Părinţi de la Sinodul întâi ecumenic, laolaltă cu cei o sută cincizeci de Părinţi de la Sinodul al doilea ecumenic, împreună lucrători cu Duhul Sfânt, pentru darul celei mai importante şi mai des folosite mărturisiri de credinţă ortodoxă.
Sărbătorind pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul întâi niceean, se cuvine a aminti că, între hotărârile acestui Sobor ecumenic, adică al Bisericii din toată lumea, deşi nu într-un canon, ci în actele oficiale sinodale, este şi cea privitoare la data prăznuirii Sfintelor Paşti. Hotărârea sobornicească de la Niceea avea la origine un canon mai vechi, al şaptelea apostolic şi era motivată de faptul că, în lumea antichităţii bisericeşti, nu toţi creştinii sărbătoreau la aceeaşi dată Învierea Domnului. Se ştie că iudeii serbau Paştile la 14 Nissan, după calendarul evreiesc, dată fixă, ce cădea în diferite zile ale săptămânii. Dacă în Apus, creştinii sărbătoreau Învierea Domnului numai duminica (Ziua Domnului – Domini Dies, de unde şi numele zilei în latină şi în limbile neolatine, inclusiv româna), anume prima duminică de după 14 Nissan, în Asia Mică, Paştile erau prăznuite la 14 Nissan, împreună cu iudeii, pentru ca, după trei zile, în orice zi a săptămânii ar fi căzut, să se serbeze Învierea Domnului, motiv pentru care, acei creştini micrasiatici erau numiţi cuartodecimani (după quartodecimus, adică paisprezece).
Cei trei sute optsprezece Părinţi adunaţi în Sobor la Niceea, la invitaţia Sfântului Împărat Constantin Cel de Dumnezeu încununat şi Întocmai cu Apostolii, Sfinţi Părinţi între care s-au numărat şi Marii făcători de minuni Nicolae al Mirelor din Lichia şi Spiridon al Trimitundei din Cipru, au hotărât, aşadar, data serbării Paştilor pentru toţi creştinii, modul de calculare a aşezării în calendar a Sărbătorii sărbătorilor, în conformitate cu temeiul biblic şi cu importanţa dogmatică şi impactul asupra vieţii şi misiunii creştine. Pentru a se salva pacea în Biserică şi a se evita dezbinările, Sfinţii Părinţi niceeni, călăuziţi de Duhul Sfânt, au hotărât, cu titlu obligatoriu pentru toţi creştinii, ca Paştile să fie celebrate duminica, mai exact, prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară, iar dacă s-ar întâmpla să coincidă cu Pasca iudaică, se va serba în duminica următoare. Deci, nici într-un caz să nu se sărbătorească înainte de echinocţiul de primăvară sau deodată cu iudeii.
Pentru precizia astronomică, întrucât în marea metropolă a Alexandriei Egiptului, la vremea aceea, exista cel mai exact observator astronomic, prin decizia sinodală, Ierarhul Alexandriei era obligat să vestească, prin enciclice, toate bisericile locale, cu privire la data precisă a serbării Paştilor. Ceea ce s-a hotărât atunci, la Niceea, a fost respectat întocmai în Răsărit, Biserica Ortodoxă neabătându-se de la hotărârea sobornicească. Problemele au apărut în 1582, odată cu reforma gregoriană a calendarului şi, implicit, apariţia unei noi pascalii. Biserica Ortodoxă Română a acceptat îndreptarea calendarului în 1923, la Congresul panortodox de la Constantinopol şi a pus în aplicare îndreptarea începând cu luna octombrie 1924, când ziua a paisprezecea a devenit întâi octombrie.
În privinţa serbării Paştilor (a calculării datei), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cea mai înaltă autoritate dogmatică, liturgică, canonică şi disciplinară a Bisericii noastre autocefale, a hotărât, la 31 octombrie (13 noiembrie) 1923, ca, pentru păstrarea unităţii ortodoxe, data Paştilor să fie calculată după hotărârea niceeană, conform practicii din trecut. Complicaţiile existente derivă din aceea că, din păcate, în calendarele creştine în uz, nu este exactă calcularea datei lunei pline, apărând o întârziere de cinci zile. De aceea, s-a hotărât ca reper meridianul Sfântului Mormânt al Domnului de la Ierusalim, care va furniza precizia în calcularea lunii pline de după echinocţiul de primăvară.  Aşa se explică diferenţele existente până în prezent, în legătură cu data serbării Sfintelor Paşti.

Preaiubiţi fii ai Învierii,

Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, Crezul ortodox, pe care îl mărturisim în cursul vieţii noastre creştine, începând cu Taina Botezului şi apoi pe tot parcursul creşterii noastre duhovniceşti în Sfânta Biserică, are şi o referire directă la serbarea Învierii, prin conţinutul articolelor 4 şi 5: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat” (articolul 4) „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (articolul 5). Prin urmare, acum o mie şase sute optzeci şi cinci de ani, cei trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi adunaţi în Sobor la Niceea, la invitaţia Marelui Constantin, pentru a reaşeza pacea în Biserică, tulburată de erezia ariană, au alcătuit, sub inspiraţia Duhului Sfânt, primele şapte articole ale Crezului ortodox, apărând şi mărturisind dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Acestuia cu Tatăl, precum şi întruparea, luarea firii omeneşti de către Domnul, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (articolul 3).
Prin împreună-lucrarea Duhului Sfânt cu Sfinţii Părinţi niceeni , cu privire la Învierea Mântuitorului, Crezul ortodox mărturiseşte despre învierea cea de-a treia zi după moartea pe cruce. Despre acest adevăr, cu biblice temeiuri, a mărturisit, mai înainte de Niceeni, Marele Pavel, Apostolul neamurilor, într-o formulare aproape identică celei sinodale: „a fost îngropat şi…a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Corinteni 15, 4), adică în conformitate cu Scripturile, cu Biblia. Iar această conformitate este asigurată de Însuşi Cel Înviat, Domnul Iisus Hristos, Care, mai înainte de Patimi, i-a înştiinţat pe ucenicii Săi despre ceea ce avea să se întâmple: după ce Petru face mărturisirea de credinţă, răspunzând la întrebarea Mântuitorului cu privire la El, „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), şi după interdicţia pronunţată de Domnul, „a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristosul” (Matei 16, 20), apare şi cea dintâi vestire a Patimilor.
Domnul Iisus Hristos Însuşi prooroceşte despre Patimi şi Înviere. „De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Matei 16, 21). Şi a doua oară prooroceşte Domnul despre moartea şi învierea Sa, după vindecarea copilului lunatic. „Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia” (Matei 17, 22-23). De altfel, despre profeţie îşi vor aduce aminte şi pârâşii Săi, după moartea şi îngroparea Lui. „Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula” (Matei 27, 62-63).
Dar Fiul lui Dumnezeu S-a folosit şi de alte prilejuri pentru a arăta, indirect, cele despre Învierea de a treia zi. Astfel, după ce izgoneşte din Templul din Ierusalim pe vânzătorii de animale şi pe schimbătorii de bani, răspunde celor ce-I cereau semn pentru ceea ce cuteza să facă. „Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Şi au zis deci iudeii: În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile? Iar El vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2, 19-21). Abia după moartea şi învierea Cuvântului întrupat, ucenicii Săi au înţeles pe deplin cele proorocite atunci. „Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 22).
Dacă apostolii au priceput, după Înviere, că la „templul trupului Său” făcea referire Hristos, pârâşii Săi, la judecată, s-au folosit de cuvântul Domnului pentru a-L acuza, atunci când „arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare” (Matei 26, 59). Cu toată mulţimea martorilor mincinoşi, negăsind pricină de acuzare, se înfăţişează înaintea tribunalului religios doi martori (Matei 26, 60) ai acuzării care „au venit…şi au spus: Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc” (Matei 26, 61). Pe lângă Sfântul Evanghelist Matei, şi Sfântul Evanghelist Marcu aminteşte de aceeaşi acuză: „ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi” (Marcu 14, 57-58). Pe baza acestei acuzaţii, Mântuitorul răstignit este batjocorit de trecătorii pe lângă Sfânta Cruce. „Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi coborându-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 29-30).
De altfel, trupul este asemănat, în Sfintele Scripturi, cu Templul şi este numit templu şi în alte locuri. Astfel, Sfântul Pavel le scrie corintenilor, în cea dintâi epistolă, următoarele: „nu ştiţi oare că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni 3, 16-17), precum şi: „sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19-20). De asemenea, şi în cea de-a doua epistolă adresată celor din Corint, Sfântul Apostol vorbeşte în termeni asemănători: „sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu»” (II Corinteni 6, 16).
Dar nu numai în Sfânta Scriptură a Noului Testament apare referinţa la Învierea cea de a treia zi, ci se prefigurează marele eveniment al Istoriei mântuirii şi în Legea Veche, prin semne şi profeţii. Referitor la semne, cel mai limpede glăsuitor şi care a rămas în memoria liturgică şi iconografică a Bisericii, cu mare întindere, este semnul Profetului Iona, care a stat trei zile în pântecele chitului. Despre acest semn vorbeşte şi Cuvântul lui Dumnezeu, conform relatării evanghelice după Sfântul Luca. „Iar îngrămădindu-se mulţimile, El a început a zice: Neamul acesta este un neam viclean; cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona un semn pentru Niniviteni, aşa va fi şi Fiul Omului semn pentru acest neam” (Luca 11, 29-30). Iar în Cartea Proorocului Iona, la capitolul al doilea, primul verset, se arată lămurit: „Şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi”. Iar un alt profet biblic, Proorocul Osea, în Cartea sa, în versetul al doilea al celui de-al şaselea capitol, face trimitere la acelaşi mare eveniment al Învierii. „Şi după două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faţa Lui”. Desigur, folosirea pluralului şi a persoanei întâi (nu a treia), este o trimitere la asumarea firii omeneşti de către Mântuitorul. Înţelegem, deci, din Scripturi, adevărul Învierii din cea de a treia zi după răstignire, patimi, moarte şi îngropare, după cum mărturisim în Crezul ortodox.

Iubiţi fii şi fiice ai Bisericii lui Hristos din Bihor,

În sfântă unitate de credinţă şi de neam cu întreaga Biserică Ortodoxă Română Autocefală şi cu toată suflarea dreptmăritoare românească din toate timpurile şi toate locurile, mărturisitoare neabătută a Crezului niceo-constantinopolitan, la slăvitul praznic al Învierii lui Hristos Mântuitorul, ne îmbrăcăm şi noi în haina luminoasă a sărbătorii, mulţumind Preasfintei Treimi şi lăudând pe Domnul Cel minunat în Sfinţii Săi, pentru toate darurile Învierii, din belşug revărsate peste Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, peste Patriarhia Română, peste Eparhia noastră, aflată şi ea la ceas de sărbătoare, la nouăzeci de ani de la reînfiinţare, ca cea dintâi Eparhie înfiinţată în Biserica Ortodoxă Română Autocefală, pârgă şi rod dintâi al Autocefaliei româneşti, bucurie şi binefacere din bucuriile şi binefacerile izvorâte din demnitatea la care este chemată Sfânta Biserică a lui Hristos din România.
Măritul Tron vlădicesc al Mitropoliei Ţării Româneşti dintru început a primit de la Marea Biserică a lui Hristos din Cetatea Sfântului Împărat Constantin, Constantinopolul, Noua Romă sau Ţarigradul, Reşedinţa Patriarhului ecumenic, adică a toată lumea, a primit aşadar, de la întemeiere şi recunoaşterea oficială de acum şase sute cincizeci de ani, din 1359, şi misiunea sfântă de Exarhat al Plaiurilor, însemnând aceasta că Mitropolitul Ţării Româneşti era şi Exarh al Plaiurilor, adică Arhipăstorul ortodocşilor români ardeleni şi din toate părţile ungurene. Cu alte cuvinte, Mitropolitul de la Argeş, Târgovişte mai apoi şi, până astăzi, Bucureşti, este Întâistătătorul bisericesc şi pentru românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar. Această grijă părintească a trecut de la Mitropolitul Ungrovlahiei şi Locţiitor, din 1776, al Tronului Cezareei Capadociei (titlu moştenit de toţi succesorii Primaţi şi Patriarhi până în prezent), la Mitropolitul Primat al României şi apoi la Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Aşa se face că şi noi, românii din Crişana, preoţii şi credincioşii ortodocşi bihoreni, ne-am aflat mereu în grija Bisericii Române, autocefale din 1885, adică neatârnată de nici o autoritate bisericească străină. După Marea Unire din 1918 şi reaprinderea candelei speranţei pentru ortodocşii români bihoreni, la praznicul Învierii Domnului din 1919, în 1920 s-a împlinit visul de veacuri al poporului dreptmăritor din Bihor, statornic mărturisitor al Crezului ortodox, anume acela de a-şi vedea restaurată în drepturi depline străvechea Eparhie ortodoxă. Aşa s-a reparat o nedreptate istorică; astfel ne-am reîntors cu demnitate, în libertate, ca parte dintotdeauna a trupului Bisericii Ortodoxe Române, în România reîntregită, ca primă eparhie înfiinţată de la dobândirea autocefaliei bisericeşti în 1885. În aceste condiţii, acum optzeci şi cinci de ani, în 1925, când Biserica lui Hristos din România a fost înălţată la rangul de Patriarhie, toată suflarea dreptmăritoare din Bihor, îmbrăcată în hainele luminate ale Învierii, încă din noaptea de Paşti a anului 1919, s-a bucurat de marea împlinire. Noi, cei de azi, îi pomenim pe cei de ieri, jertfelnici mărturisitori ai legii româneşti, le mulţumim pentru toate gesturile lor eroice, pentru fidelitatea faţă de Crezul ortodox, pentru bucuria de a fi astăzi ceea ce suntem. Şi ne rugăm Preasfintei Treimi pentru sălăşluirea lor în lumina Sfintei Învieri!
Pentru toate acestea, în comuniune sfântă cu întreaga Biserică Ortodoxă Universală, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, la o mie şase sute optzeci şi cinci de ani de la cel dintâi Sinod ecumenic de la Niceea, cu toată Patriarhia Română, cu Eparhiile ei din ţară şi din străinătate, la o sută douăzeci şi cinci de ani de la recunoaşterea autocefaliei şi optzeci şi cinci de ani de la înălţarea la rangul de Patriarhie, precum şi în unitate sfântă ortodoxă şi românească pe meleagurile strămoşeşti ale Crişanei, la nouăzeci de ani de la reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, cu toţii, ierarh, cler de mir şi monahal, monahi şi monahii, credincioşi şi credincioase, tineri şi vârstnici laolaltă, să-I mulţumim Domnului pentru toate darurile Învierii şi să-L lăudăm cu o gură şi cu o inimă:
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor, împreună cu voi prăznuitor


† SOFRONIE
Episcopul Oradiei